sâmbătă, 27 februarie 2016

Mama superprotectiva a copilului cu nevoi speciale

         Suntem diferiti pentru ca avem caractere diferite, principii si valori dupa care ne ghidam atunci cand luam decizii. Suntem diferiti pentru ca am fost crescuti si educati diferit. Si atunci, daca fiecare dintre noi are "setari" diferite, e normal sa reactionam si sa ne comportam diferit atunci cand avem un copil cu nevoi speciale.
         Daca ramai o perioada indelungata intr-o stare de negare, depunand toate eforturile sa gasesti medici care sa-ti infirme diagnosticul, nu faci altceva decat sa intarzii inceperea programului de recuperare a copilului tau. Si cred ca deja stii...cu cat mai tarziu e inceputa recuperarea, cu atat mai greu se vor obtine rezultate.
        In schimb, daca esti singura din familie care realizeaza cum sta treaba de fapt in privinta recuperarii, iar ceilalti membri ai familiei (sot, bunici) considera ca exagerezi, totul se transforma intr-o lupta cu morile de vant, in care tu pari deplasata si "nebuna".
       Unele mamici insa, din sentimentul de vinovatie sau din dorinta de a controla tot ce se poate controla (pentru ca de exemplu aparitia bolii copilului nu a putut-o controla), devin superprotective in doua mari directii:
1. nu lasa copilul sa experimenteze lucrurile firesti pentru varsta lui, ca nu cumva acesta sa pateasca ceva;
2. nu-i lasa pe ceilalti sa ia decizii cu privire la tot ce inseamna recuperare, integrare si evolutie ale copilului, avand senzatia ca doar ea stie cel mai bine care decizii sunt corecte.
       Sa incepem cu punctul 1:
- copilul, desi la o varsta destul de mare si cu un potential cognitiv bunicel, nu stie sa se incalte singur, nu stie sa-si puna geaca ori caciula pentru ca nu si le aranjeaza corect si se vede urat;
- este hranit inca cu lingurita de mama, desi motor sta perfect, ca sa nu se murdareasca;
- copilul nu exprima ceea ce are nevoie, pentru ca nu i se da ocazia sa ceara, mama anticipand si satisfacandu-i toate trebuintele inainte ca acestea sa-i fi venit macar in minte copilului;
- este inca cu pampers desi are 7 ani pentru ca ar murdari casa in procesul de renuntare la pampers ori pare imposibil sa iasa afara fara pampers pentru ca s-ar uda;
este inca cu suzeta pentru ca daca nu o are, plange, iar mama nu vrea sa-si vada copilul nefericit.
        Acestea sunt doar o mica parte din situatiile in care "ajuti" in mod negativ handicapul copilului, sporindu-i dizabilitatea si dezvoltand handicapuri ce nu au legatura cu diagnosticul initial.
        In situatia de la punctul 2:
- mama considera din start gresite parerile celor din jur, fara sa aiba rabdarea sau dorinta de a le asculta argumentele;
- ii da pe ascuns medicamentele copilului ori dimpotriva nu i le da deloc, decizia luand-o tot ea singura;
- doar ea hraneste copilul, pentru ca se presupune ca tatal nu ar sti sa ajusteze temperatura mancarii din farfurie;
- spala copilul doar ea pentru ca probabil cu tatal copilul s-ar ineca in cada;
- copilul nu merge la bunici si, mai ales, nu ramane la ei, pentru ca ei nu s-ar descurca cu nevoile speciale ale acestuia.
         In ambele situatii, umbra copilului este de fapt mama, el nu stie cum sa functioneze fara prezenta ei in imediata apropiere. Nu zice nimeni sa nu-ti supraveghezi copilul, sa nu-l ajuti cand are nevoie, dar da-i ocazia sa-ti ceara ajutorul. Poate si-a propus in acea zi sa-si depaseasca limitele, poate a vrut sa-ti dovedeasca ca poate mai mult, insa tu, fara o intentie negativa, ai reusit sa anulezi orice sansa de a progresa.
         Atunci cand vrei sa-ti ajuti copilul sa indeplineasca o sarcina, mai intarzie cateva secunde, observa-l si vezi daca nu cumva, de fapt, se straduie sa creasca, se straduie sa devina independent.
        De fapt, oare nu asta iti doresti pentru el?