Traim in era in care putem decide in cuplu cand e momentul potrivit sa apara un copil sau cati copii vrem sa avem. Iar cand acest moment se apropie, atunci cand copilul mult dorit e pe drum, toata lumea te asalteaza cu intrebari: ”Ce vrei sa fie?”, ”Cum vrei sa-l cheme?”, ”Ce alegi...nastere naturala sau cezariana?”, etc.
Cat timp am fost insarcinata, nu am vrut sa stiu daca voi avea baietel sau fetita. Cand ma intrebau cei din jur, le spuneam ca nu conteaza...sanatos sa fie. Si a venit el: George. Un baiat plangacios si tot timpul infometat. S-a nascut cu cheiloschizis partial lateral dreapta. Tradus: partial buza de iepure. Dupa depresia postnatala, cand ieseam afara cu George, aveam impresia ca toata lumea se uita la ”defectul” lui. Dupa ce a fost diagnosticat cu autism, nu am mai tinut cont de aceasta mica imperfectiune.
De ce s-a nascut un copil special tocmai in familia mea? Nu cred ca exista familie care sa aiba copil cu nevoi speciale si care sa nu-si fi pus macar o data intrebarea asta. Obisnuiesc sa le spun parintilor care vin la consiliere, ca au acest copil pentru ca ei sunt in masura sa-i ofere lui tot ce are nevoie pentru a se recupera si a creste frumos. Si ca daca ar fi fost in alta familie, probabil ca sansele lui de a fi fericit, ar fi fost mai mici.
Dar oare inteleg acesti oameni de ce le spun asta?
Spun asta pentru ca eu cred acest lucru cu tarie. George a venit in familia mea pentru ca sunt in masura sa-l ingrijesc si sa-l cresc frumos. George m-a schimbat fundamental. Consider ca menirea unui copil special e sa te faca, draga mamica (sau tatic), ca tu sa cresti ca OM, sa vezi si sa pretuiesti lucrurile altfel, de fapt, la adevarata lor valoare. Acest copil te face mai bun, mai empatic, te face sa accepti mai usor ce iese din tiparul si limitele sociatatii noastre obtuze.
Vorbeam zilele trecute cu un parinte si acesta imi spunea: inainte sa am un copil special, cand vedeam pe strada persoane cu handicap, intorceam capul in alta directie. Nu suportam sa le privesc, pentru ca mi-era mila de ele si ma simteam pus in dificultate, nestiind cum sa reactionez. acum viata s-a schimbat total si le spun colegilor deseori sa incerce sa constientizeze ce au, sa pretuiasca pe cei de langa ei.
Da. Are dreptate. Copiii nostri speciali ne schimba viata. Noi, parintii lor, depasim faza egoista de a creste social si profesional de unii singuri. Noi nu mai avem drept obiectiv statuturi inalte in societate, cariere de invidiat, agoniseli fara noima. Noua noastra menire este sa ghidam un suflet pur cum e al copilului nostru si a celorlalti ca el, spre o viata frumoasa, cat mai independenta si mai plina de sens.
Poate asa cum am zugravit eu lucrurile in cele mentionate mai sus, pare o abordare prea optimista. Nu ascund faptul ca sunt si momente de cadere, de disperare si neputinta. Si de aceea, e bine sa te incarci pozitiv atunci cand lucrurile bune se intampla cu tine si copilul tau, tocmai pentru a putea rezista la momentele dificile.
Exista insa si familii cu copii speciali, in care nimeni nu creste spiritual, nimeni nu devine mai bun, iar copilul parca a nimerit in familia gresita. E frustrant sa vezi oameni care nu fac altceva decat sa-si planga de mila, sa adune bani pentru recuperarea copilului si sa-i cheltuiasca pe altceva ori care fac o ora de terapie cand si cand pentru a nu pierde banii ce se cuvin persoanei cu handicap. Acestea sunt familii carora li s-a dat o incercare, o sansa sa invete ceva, dar care esueaza lamentabil. Iar noi, cei din jur, care constientizam aceste lucruri, nu putem sa le schimbam ”naravul”, ci doar sa ne bucuram mai mult pentru ceea ce suntem si avem.
De asemenea, mai e un aspect de care trebuie sa avem grija cand avem in familie un copil special , dar si unul sanatos. Daca aveti sansa sa experimentati viata de parinte cu astfel de copii, fiti cu bagare de seama cata presiune puneti pe cel sanatos, ca sa compensati ceea ce nu puteti cere de la copilul cu nevoi speciale. E de mare ajutor daca, la un moment dat, copilul sanatos beneficiaza d consiliere pentru a-l ajuta sa perceapa corect si sa gestioneze mai usor situatia uneori dificila de acasa.
Iar noi? Noi ne vedem de menirea noastra. Avem grija de viata copilului nostru, devenim exemple de putere si rabdare pentru cei din jurul nostru si devenim oameni...oameni mai buni.
