luni, 6 iunie 2016

Terapia de integrare senzoriala – un real ajutor in procesul de recuperare

            Fiecare dintre noi experimenteaza si functioneaza zi de zi pe baza de senzatii. Pe langa cele cunoscute de toata lumea: vaz, auz, miros, gust si tactil, mai sunt inca alte doua categorii de senzatii: vestibular si proprioceptiv. Sistemul vestibular ne ajuta sa ne dam seama incotro ne miscam, care e pozitia corpului nostru. Sistemul proprioceptiv ne ajuta sa ne constientizam corpul si senzatiile din interior.
            Atunci cand creierul unui copil nu reuseste sa proceseze corect aceste senzatii, copilul este intr-o continua lupta de a intelege lumea sau de a-si intelege propriul corp. Spre exemplu, cand un copil nu suporta senzatiile tactile (nu-i place sa fie atins, simte disconfort sau chiar durere la cea mai mica atingere), reactiile lui pot fi de retragere, evitare a contactului fizic, pana la reactii violente. Aceste reactii pot fi interpretate ca fiind probleme de comportament, insa ele sunt de fapt straduinta copilului de a face fata stimulilor din jur. In aceasta categorie pot fi copiii carora nu le place sa fie spalati sau imbracati cu anumite texturi, nu suporta sa calce pe iarba sau sa-si bage mainile in nisip, nu accepta anumite texturi de alimente sau temperaturile alimentelor. In schimb, altii nici macar nu constientizeaza ca i-ai atins sau ca sunt murdari pe fata ori uzi. In ambele situatii, acesti copii au probleme senzoriale tactile.
            O alta categorie de probleme sunt cele de echilibru sau insecuritate gravitationala. Aici putem mentiona copiii care au o frica exagerata de inaltime, evita sa urce sau sa coboare scarile, sunt foarte lenit in miscarile noi si evita sa mearga pe suprafete denivelate, la locurile de joaca sunt stingheri si nu exploreaza echipamentele ca si ceilalti copii.
            Probleme de planificare motorie au copiii care par neindemanatici, evita sa participe la activitati fizice, au dificultati in a trece de la o activitate la alta, au tendinta de a se lovi sau a se impiedica de lucruri, au nevoie de un timp indelungat pentru a invata o noua abilitate ( sa se lege la sireturi, sa prinda o minge, sa scrie o litera, etc).
            Copiii cu probleme de perceptie vizuala intampina dificultati in a ramane in spatiu cand scriu sau coloreaza, nu le place sa fie in locuri straine pentru ca se pierd usor, pierd randul cand trebuie sa copie de pe tabla, au dificultati cand trebuie sa taie de-a lungul unei linii trasate, li se pare dificil in a gasi asemanari sau deosebiri intre doua imagini.
            In privinta problemelor de procesare auditiva, copilul intelege gresit mesajul, pronunta gresit cuvintele, aude bine cand e liniste, dar devine confuz cand e galagie, are dificultati in a identifica de unde vine un zgomot, vorbeste cu o voce monotona ori foarte puternica, uneori nu suporta anumite zgomote ori percepe sunete pe care alti oameni nu le aud.
            Acestea sunt doar cateva din problemele de integrare senzoriala pe care le poate manifesta un copil, fie el diagnosticat cu autism, ADHD sau intarziere in dezvoltare. Pentru rezolvarea acestor probleme sau macar diminuarea lor, exista terapia de integrare senzoriala.
            Terapia de integrare senzoriala expune copiii la stimulare senzoriala intr-o maniera structurata si repetitiva. In acest fel, creierul se va adapta si va incepe sa proceseze senzatiile intr-un mod eficient. Activitatile din timpul sedintelor de integrare senzoriala sunt percepute de copil ca fiind distractive, de joc. Se folosesc diferite leagane speciale, trambuline, rampe, materiale cu texturi diverse, etc.

            Toate aceste au un rol important in procesul de recuperare, completand cu succes terapia cognitiv comportamentala in care ar trebui sa fie deja implicat copilul.

joi, 12 mai 2016

Primirea diagnosticului = catapultarea intr-o lume necunoscuta

                In decurs de 2 zile am discutat cu 3 familii a caror copii fusesera diagnosticati cu autism cu cateva zile inainte. Asa se intampla de obicei, uneori trec 2-3 saptamani in care nu apare nici un caz nou, apoi in cateva zile vin in valuri parinti noi. De fiecare data ma identific cu ei, amintindu-mi cu lux de amanunte si trairi experienta mea din momentul diagnosticarii lui George. Personal m-am simtit aruncata brusc intr-o lume in care trebuia sa-mi resetez toate planurile, perceptiile asupra vietii si sa invat de la zero noi moduri de a relationa cu fiul meu. Rememorez acea perioada, aproximativ o luna-doua dupa diagnosticare, ca si cum as fi trait in intuneric, nu stiam ce-i cu mine, unde ma aflu, incotro trebuie sa merg. Ma simteam paralizata. Si toate astea in contextul in care lucram ca si asistent social intr-un centrul de plasament pentru copii cu nevoi speciale si banuiam inca dinainte sa merg la medicul specialist ca ceva nu e in regula. Pentru mine insa, scrierea diagnosticului pe o bucata de hartie a fost devastatoare. Spunandu-i dinainte medicului ca lucrez intr-un centru pentru copii cu nevoi speciale, livrarea diagnosticului a fost extrem de directa: ”Aaaa, pai atunci v-ati dat seama ca e autist!”. Mi-a ramas intiparit in minte atat de profund acel moment, incat, acum, daca as merge inapoi in acel cabinet, as sti cu exactitate locul unde am stat, as indica cu precizie pe unde topaia George, fluturand din maini la vederea unor obiecte interesante pentru el.
            Apoi imi amintesc cum i-am comunicat mamei mele cele spuse de medic, acesta cerandu-mi sa-mi intreb rudele daca au fost in familia largita persoane cu boli psihice. Acelasi soc l-a avut si mama mea, aceleasi perioade de plans mult si durere. Cand am mers la un centru de recuperare, iar sefa centrului mi-a spus ca trebuie sa-i fac lui George certificat de handicap ca sa poate beneficia de servicii de recuperare, am refuzat categoric. Desi lucram in domeniul asistentei sociale, simteam ca nu pot suporta gandul ca fiul meu sa aiba un certificat de handicap, ca nu am nevoie de ajutorul statului ca sa-mi recuperez copilul.
            Toate aceste lucruri s-au intamplat in urma cu 9 ani, dar amanuntele sunt asa proaspete, de parca s-ar fi intamplat ieri. Acum, cand vorbesc cu familiile ai caror copii tocmai au fost diagnosticati cu autism, ma vad pe mine. Le inteleg durerea, le inteleg lacrimile ce curg neincetat pe obraz si intrebarile a caror menire e sa primeasca asigurari ca totul va fi bine, ca in viitor ceilalti copii nu vor rade de copilul lor, ca el se va putea descurca in viata si va redeveni ”normal”.

            Ma bucur ca ii pot ajuta. Cand afla ca si eu sunt parintele unui copil cu autism, ii vad ca prind incredere si putere. Acesti parinti au nevoie de suport din partea celor din jur, iar daca se intampla sa aveti in preajma persoane care tocmai au aflat diagnosticul copilului lor, incercati sa le oferiti ”un umar pe care sa planga”, o vorba buna. Scoateti-i la o plimbare in parc, la o cafea, dati-le un telefon sa-i intrebati cum se simt. Conteaza enorm de mult sa nu te simti ”abandonat” si singur in acele momente.

luni, 9 mai 2016

Grupurile de suport - o gura de oxigen pentru parinti

       Luna aceasta s-au implinit 8 ani de cand organizez prin intermediul Asociatiei Parintilor Copiilor Autisti din Bacau, grupuri de suport pentru familiile copiilor diagnosticati cu autism din Bacau si nu numai. Opt ani in care am cunoscut sute de familii, sute de OAMENI, aflati in momente dificile sau in momente de victorie ale luptei cu autismul.
       De-a lungul timpului grupurile de suport s-au desfasurat in tot felul de locatii: centre de recuperare, scoli, universitate, biserica. Si in tot acest timp, constanta am fost eu. Parintii vin, depasesc perioade dificile, iar cand copiii cresc nu mai simt nevoia sa vina la intalnirile grupului de suport. Dar prezenta lor este extrem de utila in cadrul acestor intalniri, pentru ca sunt un punct de reper pentru cei nou veniti, pentru ca prin experientele lor pot incuraja familiile aflate la inceput de drum.
        Totdeauna la grupurile de suport se intalnesc parinti optimisti si parinti deprimati. Iar acest mixt de stari este cum nu se poate mai bun. Cei aflati in perioade grele, cu stari depresive, si cu convingerea ca mai mult de atat nu pot duce, se incarca de la cei care traverseaza momente pozitive. De asemenea, totdeauna la grupurile de suport sunt persoane care incearca sa monopolizeze discutia si sunt persoane care au tendinta de a nu scoate o vorba. Si atunci vine rolul celui care coordoneaza grupul, sa tempereze avantul ”vorbaretului” si sa incurajeze timidul.
          Stim bine ca de obicei parintii se lasa pe ultimul plan si greu gasesc timp si pentru ei. Desi participarea la grupurile de suport nu implica nici o taxa, multi parinti care ar avea mare nevoie sa participe la astfel de intalniri, nu vin pentru ca nu au cu cine lasa copilul acasa ori fiindca sunt de parere ca ei nu au nevoie sa vorbeasca despre problemele lor. Iar uneori, parintii nu pot sa vorbeasca despre problema lor, pentru ca e prea dureros. Insa, in cazul grupurilor de suport, faptul ca in aceeasi incapere se afla persoane care au aproximativ aceeasi problema, da curaj parintilor sa rosteasca cu voce tare cele mai mari temeri, ganduri negre si sentimente de neputinta. Cat despre mersul la psiholog pentru psihoterapie, aproape ca nu poate fi vorba. Extrem de putini parinti ajung la psihoterapeut, tocmai pentru ca se lasa pe ultimul plan ori prefera ca banii sa mearga pe terapia copilului si nu pe a parintelui. Pot numara pe degetele de la o singura mana parintii care merg la psihoterapeut.
        Cat despre mine, eu vin la grupurile de suport totdeauna cand ele au loc. Fiindca sunt organizatorul si fiindca am nevoie. Da, am mare nevoie. Desi parintii ma percep ca pe o persoana puternica, nu sunt un zid de neclintit. Si eu plang, si eu am momente cand spun ca nu mai pot. Iar in acele momente, ma incarc de la cei care atunci, sunt bine.
       La grupurile de suport am plans, am ras, ne-am stabilit obiective si am invatat unii de la altii. Suntem o mare familie, care e intr-o continua schimbare. Grupul de suport e ca o gara in care unii vin si altii pleaca. Ma bucur dupa fiecare intalnire ca am reusit sa strang sub acelasi acoperis oameni care au nevoie si care, in afara grupului de suport tin legatura si ies impreuna cu copiii in parc ori se viziteaza. Ma bucur sa vad mamici care vin la primele intalniri daramate de aflarea diagnosticului, iar dupa ceva timp ( mai mult sau mai putin), ofera ele suport altor mamici venite din urma.
        Va multumesc dragi parinti ca participati la aceste grupuri de suport si ca, fara sa realizati poate, ajutati alte persoane aflate in situatii similare.
     

miercuri, 13 aprilie 2016

Baloanele albastre nu schimba viata copilului meu!

      Acest articol este strict parerea mea personala si mi-o asum!
      Suntem in luna aprilie, luna in care se marcheaza ziua de constientizare a autismului in intreaga lume. Se marcheaza! Nu se sarbatoreste! Nu se fac torturi si nu se sufla in lumanari!
      Mi s-a atras atentia, ca unui copil care a venit cu tema nefacuta la scoala, ca nu am ales sa colaborez intr-o activitate de eliberare a baloanelor albastre in centrul orasului. Ideea e ca nici pe viitor nu voi colabora in astfel de activitati. Pentru ca mi se par inutile, lipsite de consistenta, facute doar pentru publicitate.
       Cred cu tarie ca o campanie de constientizare a oricarei probleme, trebuie facuta cu sufletul, cu implicare si cu scopul de a schimba ceva in viata celor afectati. Faptul ca o tanti de pe strada vede niste oameni adunati in centrul orasului, fluturand baloane, nu o va influenta cu nimic. Aceeasi tanti ma va apostrofa in magazin cand copilul meu va avea o criza de comportament, considerand cu tarie ca nu mi-am educat copilul si ca sunt o mama de o calitate indoielnica.
        Anul acesta, ca si anul trecut, am ales sa le vorbesc despre autism persoanelor care chiar au sau vor avea un cuvant de spus in viata copilului cu autism. Am vorbit elevilor de la scoli si cadrelor didactice, am vorbit studentilor care e posibil in viitor sa lucreze cu acesti copii, am vorbit cu reprezentanti ai autoritatilor locale si , nu in ultimul rand, am vorbit cu parintii. Toti au vazut un film emotionant realizat de echipa noastra si la fiecare vizionare a filmului a fost macar o persoana care s-a emotionat pana la lacrimi. De ce? Pentru ca e un film facut cu pasiune, un film cu si despre copiii nostri, e un film care transmite un mesaj.
       Cand dupa o activitate de constientizare, cineva se apropie de tine si iti transmite ce a simtit in timpul prezentarii ori ca vrea sa se implice mai mult in activitatile realizate cu acesti copii, inseamna ca nu ai fost degeaba acolo. Cand un parinte iti spune ca i-a prins bine sa vina la grupul de suport si ca il ajuta sa mai cunoasca alti parinti, inseamna ca ai avut o mica influenta asupra starii de bine sau perceptiei acelui parinte vis a vis de viata alaturi de un copil atat de special.
        Ii spuneam cuiva ca dupa fiecare activitate realizata, ma simt epuizata, stoarsa de energie. Dar asta se intampla nu pentru ca obosesc usor (fiul meu mi-a crescut nivelul de rezistenta), ci se intampla pentru ca pun pasiune in ce fac, fiindca nu merg la oameni cu o atitudine de guru, care stie tot si e mai presus decat ceilalti. Ca sa schimbi ceva, e nevoie sa atingi o coarda sensibila sau macar sa aduci argumente logice si fundamentate.
       Despre asta e vorba cand vrei sa faci o campanie de informare si constientizare. Despre a darama preconceptii, despre a schimba perceptia si atitudinea fata de o persoana care iese din tiparul impus de societate. O campanie se face cu sufletul si nu pentru a fi vizibil in presa.

joi, 24 martie 2016

Statul român își bate joc de copilul meu cu handicap!

           Faptul că am un copil cu dizabilități, nu reprezintă o consecință a ignoranței mele sau a neglijenței față de copil. Așa a fost să fie, am un copil diagnosticat cu autism și fac tot ce pot ca să-l ajut să se recupereze. Nu cer statului să mă imbogățească cu bani pentru a compensa faptul că nu dorm noaptea sau că uneori sunt atât de epuizată că nu mai vreau să vorbesc cu nimeni, ci cer statului să respecte legile pe care el însuși le-a dat.
            Sunt furioasă pentru că trebuie să mă umilesc și să cer cu capul plecat să i se respecte copilului meu și altora ca el, dreptul stipulat în lege. Dacă există lege dată de parlamentarii noștri în care se precizează că un copil are dreptul la alocație de hrană pe perioada școlară, de ce oare trebuie să fac hârtii peste hârtii în care să cer dreptul ce i se cuvine? De ce oare autoritățile dau vina unele pe altele și mă plimbă de la o instituție la alta cu totală nepăsare? Atunci când s-a dat legea, nu ați gândit dacă există buget pentru punerea ei în aplicare?
            Dragă parlamentar român, dacă ție ți-ar fi îngrozitor de sete, iar eu aș sta cu paharul cu apă în fața ta și aș rânji sfidător, fără să-ți dau o picătură de apă, oare cum te-ai simți? Ce trebuie să se întâmple ca tu să respecți legile pe care chiar tu le-ai făcut? De ce dacă eu nu plătesc o taxă la timp, tu îmi pui penalități, iar când tu nu plătești copilului meu cu handicap un drept, trebuie să înghit în sec și să tac? Oare dacă eu ți-aș pune penalități pentru neplata alocațiilor sau indemnizațiilor cuvenite copilului meu, ai fi mai conștiincios să respecți legea?
            Trăim într-o țară în care primarul îl întreabă pe asistentul personal al copilului cu handicap, cum de își permite să ceară bani de concediu de odihnă. Nu e suficient că ia bani de la stat și stă acasă? De parcă acel primar ar da banii pentru persoana cu handicap din buzunarul lui propriu.  Trăim într-o țară în care deși există o prevedere legală în care se menționează creșterea indemnizației de handicap, primarul nu vrea să o pună în aplicare pentru că nu a primit hârtie oficială prin care i se spune că poate să aplice legea. Cum e posibil să spui în noul cod fiscal că familia copilului cu handicap e scutită de la plata impozitului pe casă, iar funcționarul de la primărie să spună că mi se acordă doar jumătate de scutire, pentru că doar eu sunt reprezentantul legal al copilului meu? Dar taică-su ce este? E un străin care locuiește cu noi în casă? Realizezi dragă stat român cât e de aberant?
            Ne ducem copiii la școala specială și mimăm că totul merge fantastic, dar nu te întrebi dragă parlamentarule care scrii legi, oare ce înțelege copilul ăsta autist nonverbal din lecția de istorie sau cultură civică, când de fapt el nu știe să ceară să meargă la toaletă. Mimăm că integrăm copiii în învățământul de masă, dar învățătorii nu au avut nici măcar o oră de pregătire profesională pentru a ști cum și ce să ceară unui copil cu autism integrat într-o clasă din școala ”normală”.
            Nu, nu vreau să plec într-o altă țară! Vreau ca țara mea să-și respecte cetățenii! Vreau ca în țara mea să nu mai fiu umilit când mă pui în fața faptului împlinit că nu ai bani să-mi dai indemnizația de handicap a copilului meu sau nu ai bani să deschizi tu centre de recuperare. Pentru că eu nu înțeleg cum de ție nu ți se întâmplă niciodată să se termine bugetul pentru salariul tău de parlamentar, pentru indemnizația și toate facilitățile pe care le ai, pentru pensia ta specială.

            Îți cer să mă respecți. Îți cer să nu îngreunezi mai mult situația unei familii care are un copil cu handicap sau chiar doi. Îți cer să ai grijă de copilul meu așa cum ai avea grijă de tine. Gândește-te dragul meu parlamentar că mama unui copil cu handicap nu lucrează nu pentru că e lenesă, ci pentru că are un copil care are nevoie să fie supravegheat în permanență. Nu mai găsi ca fiind o chestiune opțională și neimportantă respectarea drepturilor unei persoane cu handicap. Respectă-mă! 

joi, 10 martie 2016

Mama unui copil cu nevoi speciale plange - tu o poti ajuta!

          De multe ori am comparat viata alaturi de un copil cu nevoi speciale cu traseul unui roller coaster: uneori esti sus si ti-e bine, alteori esti jos si simti ca nu mai poti, uneori lucrurile se intampla cu o viteza ametitoare, alteori parca se  opresc in loc si tu stai cu sufletul la gura sa vezi ce urmeaza. Oricum ar fi, nivelul de adrenalina e intotdeauna ridicat, iar tu, parinte de copil special, esti pregatit in orice moment sa lupti.
          ”Aici simt ca sunt inteleasa. Simt ca pot vorbi despre ce ma doare si e singurul loc unde pot spune ce-i cu adevarat in sufletul meu.” Acestea sunt vorbele unor mamici care vin la consiliere, ca dupa o gura de oxigen. Au nevoie sa-si strige durerea, sa-si strige neputinta si disperarea.
          Sunt situatii cand mama copilului special ramane singura, fiindca tatal nu vrea sa aiba de-a face cu un copil cu atatea nevoi iesite din tipar. Sunt situatii cand prietenii dispar, nu neaparat din rautate, dar pentru ca nu stiu cum sa se comporte in astfel de cazuri. Mamica nu mai are viata sociala pentru ca trebuie sa-si supravegheze permanent copilul.
         Stiti care e starea de spirit a unei mamici care se afla in situatia descrisa mai sus? Cred ca stiti. E cel putin depresiva, se simte singura si nu vede nici o luminita la capatul tunelului.
        Daca stiti ca aveti in grupul de prieteni o mama care e posibil sa treaca printr-o perioada grea, dati-i un telefon, intrebati-o ce face si nu va multumiti cu sterilul raspuns ”bine!”. Ascultati ce va spune, duceti-i o cafea si o prajitura. Aratati-i ca va pasa!
        Chiar daca sunteti si voi mamici de copii speciali si aveti si voi problemele voastre, puteti sa ajutati o alta mamica. Poate voi azi aveti energia necesara pentru a merge mai departe.
        Azi mama unui copil special trece prin momente foarte grele si, de aceea, azi scriu o postare atat de trista. Nu e nevoie de bani, nu e nevoie de lucruri fizice....e nevoie de un gand bun!

sâmbătă, 27 februarie 2016

Mama superprotectiva a copilului cu nevoi speciale

         Suntem diferiti pentru ca avem caractere diferite, principii si valori dupa care ne ghidam atunci cand luam decizii. Suntem diferiti pentru ca am fost crescuti si educati diferit. Si atunci, daca fiecare dintre noi are "setari" diferite, e normal sa reactionam si sa ne comportam diferit atunci cand avem un copil cu nevoi speciale.
         Daca ramai o perioada indelungata intr-o stare de negare, depunand toate eforturile sa gasesti medici care sa-ti infirme diagnosticul, nu faci altceva decat sa intarzii inceperea programului de recuperare a copilului tau. Si cred ca deja stii...cu cat mai tarziu e inceputa recuperarea, cu atat mai greu se vor obtine rezultate.
        In schimb, daca esti singura din familie care realizeaza cum sta treaba de fapt in privinta recuperarii, iar ceilalti membri ai familiei (sot, bunici) considera ca exagerezi, totul se transforma intr-o lupta cu morile de vant, in care tu pari deplasata si "nebuna".
       Unele mamici insa, din sentimentul de vinovatie sau din dorinta de a controla tot ce se poate controla (pentru ca de exemplu aparitia bolii copilului nu a putut-o controla), devin superprotective in doua mari directii:
1. nu lasa copilul sa experimenteze lucrurile firesti pentru varsta lui, ca nu cumva acesta sa pateasca ceva;
2. nu-i lasa pe ceilalti sa ia decizii cu privire la tot ce inseamna recuperare, integrare si evolutie ale copilului, avand senzatia ca doar ea stie cel mai bine care decizii sunt corecte.
       Sa incepem cu punctul 1:
- copilul, desi la o varsta destul de mare si cu un potential cognitiv bunicel, nu stie sa se incalte singur, nu stie sa-si puna geaca ori caciula pentru ca nu si le aranjeaza corect si se vede urat;
- este hranit inca cu lingurita de mama, desi motor sta perfect, ca sa nu se murdareasca;
- copilul nu exprima ceea ce are nevoie, pentru ca nu i se da ocazia sa ceara, mama anticipand si satisfacandu-i toate trebuintele inainte ca acestea sa-i fi venit macar in minte copilului;
- este inca cu pampers desi are 7 ani pentru ca ar murdari casa in procesul de renuntare la pampers ori pare imposibil sa iasa afara fara pampers pentru ca s-ar uda;
este inca cu suzeta pentru ca daca nu o are, plange, iar mama nu vrea sa-si vada copilul nefericit.
        Acestea sunt doar o mica parte din situatiile in care "ajuti" in mod negativ handicapul copilului, sporindu-i dizabilitatea si dezvoltand handicapuri ce nu au legatura cu diagnosticul initial.
        In situatia de la punctul 2:
- mama considera din start gresite parerile celor din jur, fara sa aiba rabdarea sau dorinta de a le asculta argumentele;
- ii da pe ascuns medicamentele copilului ori dimpotriva nu i le da deloc, decizia luand-o tot ea singura;
- doar ea hraneste copilul, pentru ca se presupune ca tatal nu ar sti sa ajusteze temperatura mancarii din farfurie;
- spala copilul doar ea pentru ca probabil cu tatal copilul s-ar ineca in cada;
- copilul nu merge la bunici si, mai ales, nu ramane la ei, pentru ca ei nu s-ar descurca cu nevoile speciale ale acestuia.
         In ambele situatii, umbra copilului este de fapt mama, el nu stie cum sa functioneze fara prezenta ei in imediata apropiere. Nu zice nimeni sa nu-ti supraveghezi copilul, sa nu-l ajuti cand are nevoie, dar da-i ocazia sa-ti ceara ajutorul. Poate si-a propus in acea zi sa-si depaseasca limitele, poate a vrut sa-ti dovedeasca ca poate mai mult, insa tu, fara o intentie negativa, ai reusit sa anulezi orice sansa de a progresa.
         Atunci cand vrei sa-ti ajuti copilul sa indeplineasca o sarcina, mai intarzie cateva secunde, observa-l si vezi daca nu cumva, de fapt, se straduie sa creasca, se straduie sa devina independent.
        De fapt, oare nu asta iti doresti pentru el?