In decurs de 2 zile am discutat cu 3 familii a caror
copii fusesera diagnosticati cu autism cu cateva zile inainte. Asa se intampla
de obicei, uneori trec 2-3 saptamani in care nu apare nici un caz nou, apoi in
cateva zile vin in valuri parinti noi. De fiecare data ma identific cu ei,
amintindu-mi cu lux de amanunte si trairi experienta mea din momentul
diagnosticarii lui George. Personal m-am simtit aruncata brusc intr-o lume in
care trebuia sa-mi resetez toate planurile, perceptiile asupra vietii si sa
invat de la zero noi moduri de a relationa cu fiul meu. Rememorez acea
perioada, aproximativ o luna-doua dupa diagnosticare, ca si cum as fi trait in
intuneric, nu stiam ce-i cu mine, unde ma aflu, incotro trebuie sa merg. Ma
simteam paralizata. Si toate astea in contextul in care lucram ca si asistent
social intr-un centrul de plasament pentru copii cu nevoi speciale si banuiam
inca dinainte sa merg la medicul specialist ca ceva nu e in regula. Pentru mine
insa, scrierea diagnosticului pe o bucata de hartie a fost devastatoare.
Spunandu-i dinainte medicului ca lucrez intr-un centru pentru copii cu nevoi
speciale, livrarea diagnosticului a fost extrem de directa: ”Aaaa, pai atunci
v-ati dat seama ca e autist!”. Mi-a ramas intiparit in minte atat de profund
acel moment, incat, acum, daca as merge inapoi in acel cabinet, as sti cu
exactitate locul unde am stat, as indica cu precizie pe unde topaia George,
fluturand din maini la vederea unor obiecte interesante pentru el.
Apoi imi
amintesc cum i-am comunicat mamei mele cele spuse de medic, acesta cerandu-mi
sa-mi intreb rudele daca au fost in familia largita persoane cu boli psihice.
Acelasi soc l-a avut si mama mea, aceleasi perioade de plans mult si durere.
Cand am mers la un centru de recuperare, iar sefa centrului mi-a spus ca
trebuie sa-i fac lui George certificat de handicap ca sa poate beneficia de
servicii de recuperare, am refuzat categoric. Desi lucram in domeniul
asistentei sociale, simteam ca nu pot suporta gandul ca fiul meu sa aiba un
certificat de handicap, ca nu am nevoie de ajutorul statului ca sa-mi recuperez
copilul.
Toate
aceste lucruri s-au intamplat in urma cu 9 ani, dar amanuntele sunt asa
proaspete, de parca s-ar fi intamplat ieri. Acum, cand vorbesc cu familiile ai
caror copii tocmai au fost diagnosticati cu autism, ma vad pe mine. Le inteleg
durerea, le inteleg lacrimile ce curg neincetat pe obraz si intrebarile a caror
menire e sa primeasca asigurari ca totul va fi bine, ca in viitor ceilalti
copii nu vor rade de copilul lor, ca el se va putea descurca in viata si va
redeveni ”normal”.
Ma bucur
ca ii pot ajuta. Cand afla ca si eu sunt parintele unui copil cu autism, ii vad
ca prind incredere si putere. Acesti parinti au nevoie de suport din partea
celor din jur, iar daca se intampla sa aveti in preajma persoane care tocmai au
aflat diagnosticul copilului lor, incercati sa le oferiti ”un umar pe care sa
planga”, o vorba buna. Scoateti-i la o plimbare in parc, la o cafea, dati-le un
telefon sa-i intrebati cum se simt. Conteaza enorm de mult sa nu te simti
”abandonat” si singur in acele momente.