Cum m-a schimbat autismul?

        Eu sunt Ramona, un simplu om, o simpla femeie, cu roluri diferite in functie de circumstantele in care ma aflu: sunt femeie, sotie, mama, prietena, asistent social, coordonator de centru, vecina, fiica, etc. Nu am excelat niciodata la scoala, nu am fost un copil de nota 10, nu am iesit in evidenta cu nimic, ci m-am pierdut in multime. Pana sa apara George in viata mea, am fost un simplu asistent social. Cand George a fost diagnosticat cu autism, toata viata mea s-a schimbat din temelii.
        Imi amintesc ca inainte sa raman insarcinata lucram la un centru pentru copii cu nevoi speciale si acolo, aparent intamplator, am cunoscut o fata cu autism in varsta de 16 ani. Evident ca nu a fost intamplator, dar atunci nu realizam asta. Acel copil m-a fascinat prin lucrurile pe care era capabila sa le faca. Am mai povestit asta cunoscutilor mei, pentru ca a fost ceva iesit din comun. Ii rasturnam pe birou o cutie cu bolduri si dintr-o privire imi spunea: sunt 263. Si ma apucam de numarat si intr-adevar erau 263. Era un copil deosebit din multe puncte de vedere si nu am putut sa o uit. Inca ma gandesc si azi oare ce mai face.
       Dupa cativa ani l-am diagnosticat pe George cu autism si nu mi s-a mai parut fascinant. Am trecut prin tot felul de stari negative in prima jumatate de an: plans, disperare, neputinta, depresie, atacuri de panica, dezorientare. Dar pentru ca nu poti ramane vesnic in starile astea si pentru ca nu ajuta la nimic sa iti plangi de mila, am inceput sa lupt.
        Acum lumea spune: ”Esti o femeie puternica!”. Nu ma consider puternica. Sunt un om care a fost nevoit sa faca fata situatiei. Nu ai alta optiune decat sa lupti. Prin natura meseriei mele, stiam ca parintii au nevoie de consiliere si sprijin si de aceea, la un an dupa diagnosticarea lui George am infiintat Asociatia Parintilor Copiilor Autisti din Bacau. Am organizat grupuri de suport pentru parinti in toate locurile posibile, neavand un spatiu doar al nostru: in sali de clasa, la Universitate, in cancelarii, in biserica.
       E o mare satisfactie personala si profesionala cand ma suna parinti dupa un an sau doi de la momentul cand ne-am cunoscut si imi multumesc ca atunci cand abia isi diagnosticasera copilul i-am indrumat si am vorbit cu ei despre ce ar fi bine sa faca.
       Dar nu, nu sunt o femeie puterica, nu sunt o persoana care se comporta cu George ca la carte, asa cum indica programele de terapie. Am slabiciuni, gresesc, plang, sunt momente cand nu mai pot. Tu ca si parinte care citesti aceste randuri, esti la fel ca mine: te bucuri din micile progrese, plangi cand te simti epuizat, ai temeri si victorii.
       Mai tarziu nu stiu ce va fi, nu stiu ce se va intampla maine. Nu vreau sa imi ocup mintea cu griji despre ce va face copilul meu cand va fi adult, iau fiecare zi asa cum este. De asemenea, nici nu pot astepta sa-mi ofere statul servicii care ar fi potrivite pentru fiul meu, pentru ca sunt de parere ca statul roman acum nu poate oferi ceva de calitate pentru persoanele cu nevoi speciale. Probabil, asa cum noi parintii am infintat servicii pentru copiii nostri cat au fost mici, tot noi vom incerca sa creem servicii pentru copiii nostri adulti atunci cand vor fi mari.
       Ideea e ca in acesti 8 ani de autism m-am autoeducat, am invatat sa gandesc in avans si sa prevad ce provocari imi poate oferi o anumita situatie, am invatat sa ma bucur de mici victorii, sa ignor priviri rautacioase sau comentarii idioate la adresa copilului meu. Am invatat sa dau fara sa astept nimic in schimb.