Doamna, spune-mi sincer, copilul meu se mai face om normal???

        In Bacau, numarul meu de telefon este destul de usor de gasit de catre cei care primesc diagnosticul de autism pentru copilul sau nepotul lor. Fie medicul psihiatru pediatru, fie membrii Comisiei de Evaluare dau parintilor numarul meu de telefon, pentru a beneficia de indrumare, informare si consiliere. Dubla mea ipostaza, de coordonator de centru si de mamica a unui copil cu autism, face comunicarea mea cu parintii copiilor cu autism mai usoara, ei tind sa aiba mai multa incredere in ceea ce le spun, stiind ca am trecut deja prin perioada pe care o traverseaza ei acum.
       Desi primul contact e in general la telefon, incerc sa determin parintii care ma suna sa vina la o intalnire fata in fata, pentru ca mi se pare mult mai consistenta si mai productiva discutia pe care o avem vazandu-ne. De asemenea, intalnindu-ne, am posibilitatea sa le dau materiale informative pe care sa le citeasca in liniste acasa, cand se simt in stare sa faca asta. Insa de multe ori, singurul meu contact cu ei ramane doar la telefon, din cauze diverse: ori domiciliul familiei e undeva la zeci de kilometri de municipiu si le este greu sa ajunga la o discutie, ori inca nu accepta diagnosticul si nu vor sa vorbeasca prea mult despre asta, dar au sunat pentru ca asa le-a spus medicul.
      Din acest motiv, incerc sa ofer cat mai multe informatii la telefon despre importanta inceperii unui program de recuperare, despre drepturile copilului cu autism, despre cum vad ei diagnosticul si ce presupune acest diagnostic. Imi dau silinta ca acesti oameni sa simta ca ii inteleg, ca sunt dispusa sa discut despre temerile lor si sa-i indrum in legatura cu ce au de facut mai departe, pentru ca mi-as fi dorit si eu ca cineva sa discute asa cu mine cand l-am diagnosticat pe fiul meu. Insa dupa o astfel de discutie, in unele cazuri ma loveste intrebarea: ”Doamna, spune-mi sincer, copilul meu se mai face om normal?” Si uite asa mi s-a anulat toata discutia anterioara. Eu personal, nu stiu varianta ideala de a raspunde la aceasta intrebare. Nu stiu ce asteptari au acesti oameni...de fapt stiu...vor un copil ca toti ceilalti...si eventual, il vor repede. Si surprinzator, aceasta intrebare nu vine doar de la oameni cu putina scoala, de la tara. Am primit aceasta intrebare chiar si de la cadre didactice, parinti ai unui copil cu autism.
       De obicei, persoanele care pun aceasta intrebare, intarzie sa inceapa programul de recuperare, fiindu-le dificil sa accepte diagnosticul. Daca reusesc sa-i ”prind” la o discutie fata in fata, ma aud, dar nu ma asculta. Vorbele mele trec pe langa urechile lor, prind din zbor doar cuvintele care ii fac sa se simta ok. Eu vorbesc despre ceva, ei schimba subiectul catre ceva ce e mai confortabil. In toata situatia asta, copilul este cel mai dezavantajat, pentru ca o familie care nu accepta diagnosticul scade sansele de recuperare ale copilului.
      Nu-i usor de lucrat cu parintii! Dar nici nu ne putem da batuti!