Asa cum probabil s-a intamplat multora dintre voi, dupa diagnosticare au aparut multe schimbari si in privinta atitudinii prietenilor si rudelor fata de familia voastra. O parte dintre ei au disparut brusc din peisaj pentru ca nu inteleg ce inseamna autism si isi feresc proprii copii de a intra in contact cu copilul tau, o parte evita sa vorbeasca cu tine pentru ca nu stiu ce sa-ti spuna, si unii, putini, raman alaturi de tine si te sprijina cand iti este greu. Cu rudele e aceeasi poveste...
Mi s-a intamplat destul de des sa ma intalnesc in diferite ocazii cu oameni pe care nu i-am vazut de o vreme, si implicit, ne-am intrebat reciproc ce mai facem, ce muncim, cum e familia, etc. Iar eu, fara nici un fel de retinere (fiindca nici n-am de ce sa am retineri), le-am spus printre altele ca am un copil diagnosticat cu autism. Si sa te tii...replici: ”Vai, imi pare atat de rau pentru tine!” , ”Offf, eu nu as putea face fata!” , ”Mi-e asa de mila de tine, imi vine sa plang!”, ”Vai, cum sa ti se intample tie una ca asta?!” Ei, lucrurile astea pe mine ma enerveaza. Nu vreau mila nimanui, nu cred ca e cazul sa-i fie mila de mine nimanui, iar sentimentul de mila sincer imi displace. De ce oare nu te uiti la mine ca la un om care lupta pentru copilul lui? De ce oare nu ma intrebi daca te poti implica cu ceva pentru a ajuta orice copil cu o astfel de afectiune? Sau daca nu esti in stare sa ajuti, mai bine sari peste subiect si fa-te ca nu ai auzit ce am spus.
Nu am pretentia ca lumea din jurul meu sa stie ce e autismul, pentru ca nici eu nu stiu detaliile tuturor bolilor din lume. Insa pentru ca am pretentia ca traim intr-o lume civilizata, imi doresc de la tine, draga vecine, prietene sau om de pe strada, urmatoarele:
- respecta-ma pentru implicarea si dedicarea pe care o am in procesul de educare si crestere a unui copil mai special;
- incearca sa nu te uiti stramb si lung cand trec pe langa tine cu copilul meu, eventual sa mai mormai si un ”Doamne fereste!”
- nu ma judeca sau nu iti da cu presupusul de ce copilul meu are autism, acuzandu-ma ca nu m-am ocupat de el suficient sau ca nu i-am oferit afectiune;
- daca ne intalnim pe strada si eu ii spun copilului meu sa te salute, iar el intarzie sa o faca, ai rabdare si nu-mi servi replica: ”Lasa-l in pace, saracutul!” ...nu stiu cat mai am rabdare cu replica asta si s-ar putea sa am eu o reactie nepotrivita;
- daca vii la mine in casa si ti se pare ciudat ca am pictograme peste tot, nu mai veni...ne intalnim afara;
- daca apar la locul de joaca impreuna cu copilul meu si vezi ca el scoate niste sunete ciudate si flutura din maini, nu te grabi sa-ti iei copilul de acolo. Autismul nu e contagios!
Nu vreau sa generalizez. Nu toata lumea din jur are o atitudine negativa fata de un copil cu nevoi speciale. Am intalnit oameni care s-au comportat ireprosabil ca si atitudine fata de mine si copilul meu. De asemenea, nu vreau sa intelegeti ca ma stresez fiindca vecina s-a uitat stramb la copilul meu, ori vanzatoarea de la cofetarie a batut doua cruci dupa ce am iesit noi din cofetarie. Am trecut de mult de faza asta, m-am calit. Eu insa consider ca societatea asta, de care noi toti ne plangem, nu se schimba daca nu ne schimbam noi ca oameni, daca nu ne deschidem mintea, acceptandu-l pe cel de langa noi asa cum e el, cu nevoile lui, cu ciudateniile si particularitatile lui.
Respect!
RăspundețiȘtergere